Inca ma simt macinat, chiar si acum cand am intrat intr-un an nou. Nu stiu ce e cu mine. Inca ma mai doare sufletul si acum incerc sa imi pun durerea in ceva palpabil, vizibil, in speranta ca ma va relaxa, ma va face sa dau totul uitarii. Slabe sanse.
Totul a inceput cu nisipul cald..ceea ce iubeam si am inceput, fara sa am dreptul, sa urasc. Nisipul cald imi incalzea talpiile si imi dadea forta sa merga mai departe prin masajul fin ce mi-l facea.
Acolo, pe nisipurile calde am cunoscut pe aceea faptura. Nisipul cald si cu mirosul de mare ii serveau drept aura a placutului. Si altfel mi-a placut de ea.
Ideea. Atat iti trebuie o idee. Chestie dezbatuta si intr-un film recent. Dar e adevarat, trebuie doar sa fie cineva acolo sa iti spuna "Tu cu ea? E ceva la mijloc? Am vazut ca va intelegeti bine". Si de acolo pleaca tot..de la idee.
Umblam cu capul gol, batut de soare, fiind indragostit doar de oameni in general, de atmosfera, de mare, dar ideea m-a facut sa fiu atent la detalii, la ea.
Si astfel iar ma intorc la nisipul cald, caci pe nisipul cald am cunoscut-o pe ea si m-am indragostit de ea. A fost primul meu sarut, m-a scuturat din cap pana in picioare..ma simteam ca un peste pe mal ce doar voia sa respire..doar mai voia o gura de aer..gura ei.
Frica. Apoi a aparut frica..ca un peste pe mal ce eram, imi era frica sa nu fiu ars, prajit, ucis. Aceea frica m-a facut sa fiu rezervat in a-mi deschide inima pana la capat. Poate am gresit atunci..nu stiu inca. Imi trebuie raspunsuri, trebuie sa caut in continuare, sa analizez misterul pe indelete. Toata frica era cauzata de distanta. Eu eram o fiinta maritima, ea era un om. Nu ne potriveam poate, dar ceva s-a petrecut intre noi si incet incet am devenit acelasi tip de faptura.
Explozia din mine. O explozie poate avea loc intr-un om doar atunci cand realizeaza ca ar face orice pentru alt om. E o nevoie. Nevoie dupa care tanjesc si eu acum. Explozia este momentul cand inima iti bate atat de tare ca incepi sa iti pierzi respiratia. Asa era in cazul meu. Explozia a aparut cand am vazut ca o faptura poate plange atat de frumos incat tu amutesti. Atunci cand ea iti spune ca nu vrea sa renunte la tine, in ciuda faptului ca suntem doua fiinte total diferite. Atunci iti explodeaza inima!
A plecat. Faptura a plecat, dar doar temporar. Ne vom mai vedea. Eu am ramas singur pe nisipul cald si in mine au ramas ramasite din ea, reziduri dupa explozie, reziduri ce vor creste in ceva frumos, in sentimente stralucitoare.
Ne intalnim iar, dupa mult mult timp. Si totusi, respiratia noastra a ramas coordonata. Aerul ei e aerul meu. Nisipul cald nu mai e, dar noi am ramas aceeiasi, la fel de loiali unul fata de celalalt. Ne privim ore in sir, am vrea ca timpul sa nu mai treaca. As vrea ca timpul sa nu mai fi trecut.
Vremea s-a racit. Ne-am rezavut iar. E atat de departe, si totusi atat de aproape. Sunt pregatit sa traversez oceane numai sa o vad. Ea ma asteapta. Are mainile reci. Le incalzesc cu ale mele. Au loc explozii. Toata lumea pare sa se invarta in jurul nostrum. Ne iubim. Totul e perfect. Atat de mult as vrea sa pot scrie mai mult despre cat de frumos a fost, dar e putin prea dureros.
Acum nisipul s-a transformat in zapada. Zapada e rece. Iubirea noastra eventual s-a racit. Eu as fi traversat oceane, as fi mers pana la capatul pamantului, dar ea nu a reusit, nu a resut pentru ca ar fi vrut sa ii fiu aproape in fiecare moment. Ma iubea prea mult poate si asta o facea sa sufere. Eu lipseam si imi pare rau ca ne-am nascut atat de departe unul de altul.
Mi-e dor de nisipul cald. As vrea sa cred ca o voi mai revedea vreodata. As vrea sac red ca ne vom indragosti iar si de data asta frica din noi ar disparea..dar oamenii se schimba, imperiile cad, ochii plang.
Zapada e rece si o urasc. IMI VREAU VARA INAPOI!
Paul van Dyk
Acum 16 ani
